Publicat de: Jeffreys | Iunie 13, 2009

PLANURI PARCELARE. EXISTĂ ELE? ŞI DACĂ DA, DE CE NU?( partea 1)

În România aplicarea legilor proprietatii prin recunoaşterea vechilor ampasamente pe care urmau să fie puşi în posesie, confirmarea proprietarilor ca fiind foştii deţinători ai acestor amplasamente şi punerea în posesie  efectivă s-a făcut având la temelie memoria prodigioasă a unor moşi şi babe, cooptaţi ca membrii ai comisiilor locale şi, în marea majoritate a cazurilor, fără ca primăriile să aibă  specialişti cu minimă pregătire în domeniu, fără a avea dotarea cu aparatura minimală necesară( ruletă) şi folosindu-se aşa-numita „capră”, în fapt un fel de compas de lemn, care trebuia să aibă o deschidere de 2 metri, dar care atunci când era şchioapă avea între 1.90m şi 2.10m, funcţie de simpatiile celui care o manevra respectiv călărea.

( dilema caprei: este animal, obicei folcloric de crăciun sau poziţie …).

DE CE NU AU ÎNTOCMIT PRIMĂRIILE PLANURI PARCELARE

Neavând bani ca să angajeze specialişti la primărie ( cu toate că legea le permitea acest lucru) şi nici pentru a contracta execuţia acestor lucrări cu persoane fizice sau juridice autorizate, punerile în posesie s-au făcut pe baza unor „planuri parcelare” care erau de fapt nişte schiţe făcute pe-un caiet. Nu aveau la bază un plan cadastral, deoarece acestea, până nu foarte demult, reprezentau secrete de servici ( sic!), oficiile de cadastru oferind contra cost autorizaţilor(şi exclusiv acestora) copii ale acestor planuri, folosite ca plan de încadrare în zonă în documentaţiile cadastrale.

Şi deoarece odată cu schimbarea primarilor se schimba (de regulă) şi comisia precum şi acel responsabil cu fondul funciar şi cu punerile în posesie, cel care  pleca lua cu el şi caietul-minune cu parcelările făcută până la acea dată. Astfel că noul primar, cu noul responsabil cu fondul funciar şi noua comisie ( deoarece unii membri mai dădeau colţul, pe motiv de ramolire avansată) trebuiau să refacă aceste parcelare.

Iar primărilor le convenea de minune această situaţie, neavând nici un interes să întocmească un parcelar unic, avizat de prefectură şi recepţionat de OCPI, deoarece:

– fiecare primar voia să facă planul parcelar după chipul şi asemănarea lui, interpretând legea după bunul său plac ( sau cum spune un cunoscut proverb evreiesc: „  dacă nu putem face ce vrem, trebuie să vrem ceea ce putem face „ ).

– puteau să refacă parcelarul (pentru anumite tarlale, care prezentau interes sporit pentru ei sau acoliţii lor) ori de câte ori voiau muşchii lor.

– puteau să mute oamenii dintr-un loc în altul, dintr-o tarla în alta, astfel încât în aceste parcelare ordinea numerelor top este haotică( după 1 urmează 7bis, apoi 103 şi 2….)

– au pus în posesie inclusiv albii de râuri, pâraie, canale de irigaţie, drumuri de exploatare, terenurile aflate în zonele de protecţie ale căilor ferate şi chiar cele din proprietatea SNCFR, terenurile de sub stâlpii electrici şi de înaltă tensiune, tufărişuri etc; practic tot ce le-a căzut la îndemână.

– terenurile rămase ca rezerve ale primăriei au fost date acoliţilor, cu titlu de constituire”, concesionate firmelor proprii sau luate cu japca de primari sau consilieri şi trecute pe numele unor membri de familie, unii ajungând să dobândească astfel suprafeţe considerabile de teren, devenind latifundiari.

– în timp ce în extravilan înghesuiau într-o tarla mai mulţi proprietari decât suprafaţa de teren a acesteia, în intravilane cei mai mulţi foloseau mai mult teren decât li se cuvenea de drept. Sau cum spunea un (fost?) inginer-şef dintr-un judeţ al cărui nume începe cu B şi se termină cu ACĂU:

rezerva primăriei este în fundul curţii oamenilor”. Dar primarii nu se atingeau de aceste surplusuri deoarece îşi puneau oamenii-n cap ( şi nu aveau nevoie de scandal dar aveau nevoie de voturile lor la alegerile următoare) şi ieşeau la iveală “rezervele inexistente”, din cauza cărora sunt pline listele cu despagubiri( în bani) de la primării şi nu sunt terenuri pentru ca tinerii să-şi facă locuinţe.

– punerea în posesie efectivă, prin ţăruşare în teren, nici nu se făcea de cele mai multe ori, iar procesele verbale de punere în posesie nu conţineau schiţe cu dimensiunile laturilor imobilului, iar ca vecinătăţi erau trecute nume de persoane, cu toate că se ştie că un imobil nu se învecinează niciodată cu o persoană ci cu un alt imobil, întotdeauna.( deci bună-mea, chiar dacă a murit prin deces şi este actualmente extrem de imobilă, nu va putea fi niciodată un imobil).

Astfel, fiind element obligatoriu al documentaţiilor( până nu demult) copia după planul parcelar,  având avizul primăriei, putea fi întâlnit deseori cazul în care, pentru aceeaşi tarla, executanţi diferiţi aduceau copii ale acestor parcelare ce difereau între ele dar toate purtând parafa primăriei şi semnătura primarului ( de unde şi expresia “ a semna ca primarul ” ).

Anunțuri

Responses

  1. excelent, spune pe bune. dar la capitolul solutii trebuie sa trecem doar emigrarea sau mai avem si altceva de facut?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: