Publicat de: Jeffreys | Aprilie 5, 2009

POVESTEA NEROMANŢATĂ A LUI JEFFREY -partea a 6-a-

Motto: “ Nu lua viaţa în serios; n-o să ieşi viu din ea !

 

şi a luat cea mai înţeleaptă hotărâre din viaţa ei, acea de a-l asculta pe Jeff ( ceea ce ulterior nu prea s-a mai întâmplat) şi de a-l urma în acţiunea pe care acesta-l pusese la cale şi anume răpirea ei şi plecarea în Baia Mare. Şi în duminica de după nuntă, după amiaza, toată trupa s-a adunat pentru a ne drege( creierele şi stomacelul), lucru care a degenerat ca de obicei în beţie. Iar sub veşmântul nopţii pe când ex-prietenul împreună cu alţi cheflii dormeau în apartamentul Danei, am luat-o pe fată şi am plecat la gară, luând primul tren spre Baia Mare. Le-am lăsat un mesaj de adio şi instrucţiuni pentru a lăsa cheile în cutia poştală şi atâta tot. Duşi am fost. I-am înfrânt!!!

Tatăl ei, văzând că nu dăm nici un semn de viaţă după nuntă, a mers marţi dimineaţa la apartament. Ex-ul şi ceilalţi nu mai erau acolo dar în casă era dezastru, cu sticle goale peste tot, scrumiere pline pe sub pat şi masă, frigiderul gol. Şi s-a supărat socrelu pe noi dar noi eram deja peste mări şi ţări.

Primul şoc pe care l-a avut Dana a fost apartamentul psihedelic în care locuiam în Baia Mare. Patul care trebuia montat la loc în fiecare dimineaţă, lumânările existente peste tot prin casă, de ziceai că-i capelă, televizorul alb-negru cu carcasă galbenă care nu mergea pentru că era decuplat cablul şi toate celelalte minuni de-acolo. Dar cum dragostea e precum Homer şi Bethoven( adică oarbă şi surdă), a suportat cu tărie privaţiunile la care a fost supusă. Chiar cu multă tărie pentru că pălincă de prune era din belşug. Iar cum eu dimineaţa mai mergeam cu foştii asociaţi să mai recuperăm din banii pe care ni-i datorau magazinele pentru pufuleţii magici livraţi, Dana a învăţat drumul de la blocul nostru până la terasa Ursus care era la două străzi distanţă şi mă aştepta ca o penelopă, cu oarece beri sub goarnă, până mă întorceam de la … slujbă. Apoi ne alcoolizam împreună până seara, când mergeam la… capelă. ( iar dacă la bătrâneţe aş putea să aleg, ca boală, între Alzheimer şi Parkinson, aş alege fără ezitare Parkinsonul. Mai bine să verşi câteva picături dintr-un pahar decât să uiţi unde ai pus sticla !!!).

Şi am petrecut noi în felul acesta vre-o două săptămâni, pendulând între pat şi terasa Ursus, până când ne-am terminat proviziile şi am hotărât că ar fi bine ca fiecare să meargă un pic la casa lui pentru a-şi limpezi gândurile şi a pune la cale tactica de urmat pe viitor.( s-a dovedit că patul este locul cel mai periculos pentru om: 80% din oameni mor în pat !).

Dana s-a dus acasă, cu misiunea de a-l calma pe socreluşi a linişti familia că sunt un băiat de treabă şi am gânduri serioase. Iar eu am plecat acasă la mama, terminând de tot episodul Baia Mare, cu nostalgia pufuletului bine făcut.

De cum am ajuns acasă, m-a şi sunat o prietenă din Bucureşti, să plec cu ea la mare, cu cortul, că o să ne distrăm super. I-am zis că nu am bani dar m-a liniştit, spunându-mi că nici ea n-are şi vine şi cu căţeaua ei, un setter irlandez în călduri( probabil pentru a o răcori). Şi am urcat în tren şi am plecat spre Bucureşti, de unde trebuia să le recuperez pe amândouă şi să mergem la Mamaia. Din Bucureşti până la Mamaia am reuşit să ne certăm de vre-o trei ori din cauza căţelei(oricare din ele), de era să ne batem la un moment dat, dar când am ajuns acolo şi am văzut marea şi apa caldă şi nisipul auriu şi ne-am văzut cu corturile întinse( fiecare separat: ea cu ea şi eu singur), am uitat de toate relele. Şi am stat două săptămâni de vis. Fără strop de ploaie, fără griji şi fără bani. Aveam oarece provizii de acasă şi ne mai descurcam noi. Bani de bere să fie. A fost cel mai tare concediu din viaţa mea de (încă) burlac.

Ea s-a întâlnit acolo cu nişte prieteni din Bucureşti, fiţoşi şi cu bani, dar care se plictiseau şi stăteau seara cu noi la un foc pe plajă, la o cântare şi o vodcă. Dar ei stăteau la hotel şi băgau la restaurante. Iar noi – cu ochii ieşiţi din orbite de foame, dar mândri. Aveau un dog german pe care-l hrăneau numai cu bunătăţi. Într-o seară i-au comandat de la restaurant ciorbă de burtă( iar noi băgam pită cu roşii, de două zile). L-au pus într-un bol imens ca să pape câinele şi m-au lăsat pe mine să-l păzesc până fac ei baie. Abia am aşteptat momentul. I-am tras două peste bot şi am băgat la ghiozdan bucăţile de burtă din ciorbică şi am apucat şi oarece zeamă, luptându-mă cu bestia. O mare victorie – am obţinut!!!

Dar n-am uitat de Dănuţa mea şi o sunam preţ de 34 de secunde din trei în trei zile, aşa, de dragoste.

Până când, într-o seară a venit o furtună groaznică şi ne-a luat….

                                                              sfârşitul părţii a 6-a ( va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: