POVESTEA NEROMANŢATĂ A LUI JEFFREY (-partea a 1-a)

Motto: “ toată lumea zice că-s nebun dar vocile din capul meu îmi zic că nu-i adevărat “

 

  “A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti, a fost odată un moş şi-o babă. Şi moşul avea un cocoş, iar baba avea o cocoaşă.” Aşa-şi începe de obicei poveştile românul – frate cu fotosinteza şi cu codrul – de unde şi expresia “ un codru de pâine “. Eu vă voi povesti doar partea din saga care începe cu plecarea mea din Jalea Viului ( nn. Valea Jiului), ignorând de astă dată binecunoscuta parte de început a vieţii mele care debutează astfel: “ la început am creat Cerul şi Pământul. Apoi au început necazurile! “

 Plecarea mea a avut loc în martie 1996, când mi s-a umplut chibla de cărbunele lor şi parcă nici blues-ul nu mai suna ca odinioară ( mi se înmuia din când în când stick-ul ). Nu că nu aş mai fi avut poftă de cântat dar trupa Iarmarock nu mai hălăduia, nu mai avea direcţie, era vremea “alternativ”-ului şi trash/death – ului, deci cu alte cuvinte o lălăiam. Şi atunci am plecat. Că „decât să-ţi pară rău, mai bine să-ţi fie rău” , spunea un mare filosof paraguayan anonim.

 Şi am plecat spre casă, spre Tăşnad. Că, aşa cum se zice pe la noi: “unde-i mai rău ca acasă ?”.

 Au urmat cele mai frumoase două veri din viaţa mea( că verişoare nu prea aveam). Verile lui ’96 şi ’97. Nu aveam nici o grijă. Dimineaţa mă trezeam, păpică bună de la mămica, îmi luam costumul de baie( compus dintr-o şoseată), prosopul, cartea şi sacul de rafie şi plecam la barajul de la marginea oraşului. Toată ziua făceam baie şi plajă şi citeam pe malul apei, iar la întoarcere umpleam sacul cu iarba pentru porcii şi păsările din gospodărie( cărora iarba nu le este interzisă). Seara ieşeam la socializare cu amicii, la o bere şi  activităţi de cunoaştere a frumuseţilor zonei ( pe nume: Maricica, Violeta, Erjike şi Rojika). A fost o perioadă în care mama mai spera să mă-nsor cu o localnică “fără vicii, fără studii”, unguroaică dacă dă Domnu’ şi să duc mai departe vechea tradiţie a familiei de a freca menta, ce creşte din abundenţă pe acele meleaguri. Dar cum blues-ul e boală grea, în toamna-iarna lui’96 şi primăvara lui ’97 am stat prin Bucureşti, am fost băiat de băiat  în Pantelimon( după blocuri suntem noi care vă BIP în BIP ) şi am cântat prin câteva cluburi şi pe la oarece festivaluri, cu nişte băieţi din zonă.

Dar cum “ banii vorbeşte”, iar la mine cam tăceau, am plecat pentru o scurtă perioadă în Germania( Jermănica), cu gândul de a produce ceva. Am stat câteva luni pe-acolo dar bani n-am produs prea mulţi, că nici acolo nu prea mergea cu munca cinstită, iar la ce mă pricepeam eu, ei n-aveau nevoie şi cred că era şi ilegal( vine o vreme când nu numai femeile au nevoie de sulă , ci şi noi ).

Aşa că m-am întors la mioriţa şi mai făceam transhumanţă cu trenul de Petroşani, că tăt într-acolo mă trăgea sufletul. Mai ţineam legătura cu foştii colegi de şcoală şi mai făceam periodic câte-o întâlnire în Parâng sau la Baia Mare. Dar şi acestea s-au întrerupt după plecarea lui Călin Brâncuş în Canada şi apoi a foştilor patroni de la Barock în Irlanda.

A urmat o scurtă perioadă de confuzie(după lunga perioadă de confuzie de dinainte) când nu mai ştiam unde mi-e locul, ce  să fac, încotro s-o iau. Iar în momentele dificile ale vieţii trebuie să ridici capul, să scoţi pieptul în faţă şi să spui cu hotărâre “Acum chiar am pus-o!” Şi deoarece, ca să-ţi atingi în viaţă obiectivele, trebuie să fii un pic visător, eu n-am mai pierdut vremea, am lăsat totul deoparte şi…m-am dus să mă culc. 

 

                                                           (sfârşitul părţii 1 – va urma )