Publicat de: Jeffreys | Septembrie 21, 2008

POVESTEA ZARAZEI (partea 3)

„Doi ani trecură ca-n vis şi de-aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevarată. Dupa cum se ştie, artiştii faimoşi din acea vreme – dacă nu şi cei de azi, şi n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gândim la rapperi – erau siliţi să lucreze mână-n mână cu mardeiaşii oraşului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor. Un cântăreţ vestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală.
Smulgându-şi perii de disperare în faţa rivalului sau prodigios, Zavaidoc încerca mai întâi să-l învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând să mai facă vre-un cântec de succes. Pradă unei dezolante lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra dar fu prins. Când mai ieşea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli şi fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată, cum nu mai dădea voie nimanui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu…” Şi banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu şi el să fredoneze Zaraza. Ideea îi veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumatate închişi de plăcere, cântecul fatal.


A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieşi, dupa obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioşcul din colţ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, iar prin aurul stins al acesteia femeia nu-şi dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decât cârja, ţinută acum sub braţ de un om al lui Borilă, deghizat.
Cum apăru Zaraza, cu un şal de Indii la gât, matahala lepădă cârja şi, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie, o privi în ochi rânjind şi, dintr-o miscare,îi reteză beregata cu şişul de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviţei, unde i se şterseră urmele.O gasiră în zori, cu rochia muiată în sânge, iar cântareţul, care deja răscolise oraşul toată noaptea după ea, fu imediat anunţat. La comisariat – povestea mai târziu poliţistul de gardă din acea zi – Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dădură drumul, se duse ţinta în prima cârciumă şi bău până nu mai ştiu de el. Timp de câţiva ani, mai apoi, li se arăta muşteriilor locul de unde cântareţul muşcase din masă.de căruciorul cu care se împingeau morţii în cuptor şi, sub sinistra boltă de malachită sculptat, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsese la piept şi-şi apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cântareţul aşeză urna pe-un gheridon din colţul odăii şi, chiar din dimineaţa următoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase, fără-ndoială, sminteala: în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei. Când ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cântareţul şi-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decât să-şi ardă corzile vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul şi din Bucureştiul real, şi din celălalt Bucureşti, fantomatic şi ceţos, din memoria oamenilor.

Zaraza fu arsă la Crematoriul Învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu şi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, maretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţi, vădea prin geamurile de cristal o frumuseţe de femeie cu ochii deschişi, căci pleoapele cu gene lungi nu voiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urna ce avea, ca toarte, doi îngeri de fier forjat.

Nu trecură nici doua zile şi urna a fost furată din firida ei din interiorul crematoriului. Titluri cu litere de-o şchioapă din gazetele vremii anunţănd furtul urnei. Ceea ce nu s-a ştiut însă niciodata, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Fireşte, după cum bănuiaţi, hoţul n-a fost altul decât Cristian Vasile, cântăreţul, care îşi învinsese, înnebunit de dragoste şi disperare, vechea lui teamă de strigoi.

Intrase-n miez de noapte pe o ferestruică a crematoriului, păşise pe dalele umede, se-mpiedicase

 

 

A rămas doar refrenul etern al Zarazei:

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit,
Câţi au plâns nebuni pentru tine
Şi câţi au murit.
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbătezi mereu,
De a ta sărutare, Zaraza,
Vreau să mor şi eu…”

Anunțuri

Responses

  1. asta da poveste de dragoste.asta inseamna iubirea adevarata.in ziua de azi cuvantul iubireeste egal cu cuvantul sclav


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: