Publicat de: Jeffreys | Septembrie 21, 2008

POVESTEA ZARAZEI (partea 2)

„La Vulpea Roşie toată lumea venea pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere Îngeraşul, faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se-ntâlniseră, însoţiţi de malacii lor şi scoseseră cuţitele. Povestea începe însă într-un moment de armistiţiu.
În acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea şic pentru înfăţişarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cântec pe care abia-l compusese.
Publicul nu-l ştia, aşa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică. Era o voce de bărbat întreg, ţi-l puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era uşor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea aspră, gravă şi reţinută:

Ţi-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam în scrisori?
Odinioară
Pe dinafară
Le ştiam uneori.
Scăldate-n lacrimi noi le citeam
Şi-apoi le sărutam.
Visul se curma
Şi-n cea din urmă
Eu nu ştiu ce să-ţi mai scriu..

 

Când apari, senorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ţi petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat
Şi ai trupul de şarpe, felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi
Dar ai zâmbetul de heruvim.
În noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea să rămână încă aproape doi ani de zile, fără vre-o trădare şi fără măcar un gând la altul. La rândul lui, căntăreţul nu mai ieşea nicăieri fără „nebuna lui adorată”, cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizează se nascu dupa vre-o jumătate de an de trai zi şi noapte-mpreuna şi are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dâmboviţei:

 

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marleen a Bucureştilor. Se cânta în berării şi-n adăposturile antiaeriene şi o cântau soldaţii în tranşee. Iar fermecatoarea ţigancă devenise la fel de cunoscută ca şi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic când cânta la Grandiflora (căci se apucase şi ea de această meserie):
– Of! Leliţă cârciumăreasă,
N-ai o fată mai frumoasă
Să mă servească la masă?
– Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost santiclerul meu.”

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: