Motto: „ Prietenia este ca atunci când te pişi pe tine: o vede toată lumea dar numai tu simţi adevărata ei căldură.”
Creierul uman este singurul lucru pe lumea asta împărţit în mod corect între oameni. Pentru că fiecare om crede că el are un pic mai mult decât ceilalţi.
Întotdeauna mi-au plăcut oamenii; mi-a plăcut să cunosc oameni , să le vorbesc, să le povestesc, să le scriu scrisori, poveşti, să le recit poezii, să le cânt, să-mi petrec timpul printre oameni; ştiu să mă port cu ei, ştiu să le captez atenţia ( iar la cât îs de mare, e greu să trec neobservat), să-i vrăjesc şi, deoarece “ am simţul umorului în adeneu” ( cum spune Edit, o prietenă tare dragă), întotdeauna am găsit calea de a comunica cu oricine, de a-i înţelege şi de a le ajunge la suflet, de a descoperi ce e mai bun în ei ( mie îmi place în mod special ficatul, dar la grătar, foarte bine condimentat şi cu fasole verde fragedă).
Copil fiind, mă fascina lumea celor mari. Şi ori de câte ori aveam ocazia, stăteam şi-i urmăream ce fac, îi ascultam ce vorbesc, chiar dacă de multe ori nu înţelegeam nimic din discuţiile lor. Şi credeam că e bine să fi mare, că atunci eşti musai şi deştept. Mă uitam la adulţii din jurul meu, la cei de la televizor, dar mai ales eram fascinat de oamenii de vază ai urbei, care erau primarul, directorul şcolii, şeful de post ( miliţianul; ulterior “ţianul” s-a dovedit a fi etalon pentru prostie), preotul, directorul de la fabrica Unirea din oraş şi alţii, pe care-i cunoşteam, majoritatea fiind părinţi de-ai colegilor mei de şcoală. Şi credeam că ăştia sunt cei în jurul cărora gravitează viaţa noastră şi că fără ei lumea se duce pe (bip bip) definitiv şi irevocabil.
Apoi, cum am continuat să cresc, am descoperit că nu e tocmai aşa; că aceştia nici nu sunt chiar aşa deştepţi. Şi am mai descoperit că nu sunt nici nemuritori; că şi ei mor, la fel ca toată lumea, că vin alţii în locul lor, iar după o vreme nimeni nu mai pomeneşte de ei şi viaţa merge mai departe şi lumea nu piere.
Astfel, am învăţat să-i deosebesc pe oamenii cu har, cu spirit de cei mediocri şi semidocţi şi să-mi aleg prietenii dintre primii. Nu am crezut niciodată în prietenia la prima vedere. Un om poate să-ţi fie simpatic la prima vedere. Cred şi în dragostea la prima vedere. Dar nu în prietenia la prima vedere. Prietenul este acela care te iubeşte cu toate că îţi cunoaşte toate defectele. Ori în cazul meu, la câte defecte am, durează o vreme ca să-mi devină prieteni. Iar pe prietenii mei îi iubesc cel mai mult pe lumea asta. Şi ei ştiu asta. Le-o spun des.
Singurul lucru care mă impresionează întotdeauna la oameni este spiritul, mintea. Şi bunul simţ. Aceste două lucruri sunt, după mine, cele mai importante. Iar astea le dobândeşti prin naştere şi educaţie. E foarte important ca cei 7 ani de-acasă să-i faci la zi şi nu la distanţă sau fără frecvenţă ( ca la Spiru Haret). Nu cred că oamenii devin neaparat mai înţelepţi cu vârsta. Vârsta nu este un lucru foarte important. Oricine poate fi bătrân. Trebuie doar să trăiască suficient de mult.
V-am povestit toate astea deoarece dăunăzi am avut o mare dezamăgire din partea cuiva pe care o consideram prietenă bună. Cineva pe care o consideram apropiată şi cu care vorbeam des şi ne sfătuiam în diferite probleme de zi cu zi. Şi care m-a lăsat doar pentru că s-a cuplat cu cineva care este, pentru mine, de cealaltă parte a baricadei. Aşa, pur şi simplu.
De fapt nici nu sunt supărat pe ea. De ea mi-e doar milă. Milă deoarece la nici 30 de ani este aproape de-a deveni o acritură, cu inima zbârcită şi mintea încrustată în pesimism. Sunt supărat pe mine deoarece, după atâţia ani, nu am reuşit s-o schimb un pic, să-i deschid mintea mai mult şi s-o păstrez printre prieteni. Eşecul e al meu şi mi-l asum în totalitate.
Întotdeauna e de preferat un duşman sincer unui prieten care te părăseşte la greu.
Dar s-a confirmat încă odată o vorbă veche a bătrânului Jeff: “ niciodată nu e prea târziu să te dezamăgească cineva “.
Jeffreys